Noi, oamenii, ne intoarcem uneori in locuri / brate din care am plecat, sperand ca de data asta vom gasi altceva acolo. Poate mai multa implicare, poate mai putine dezamagiri, poate mai mult awareness.
Ne intoarcem fizic sau, cand nu e posibil, cu gandul. Uitam voit ce a fost, ca sa facem loc la ce ar putea fi. Dar viata asta are un simt al umorului tare ciudat. Tot ce gasim acolo sunt resturile primei incercari: lucruri nespuse, nemultumiri bagate sub pres, frustrari ale unor personal boundaries nerespectate. Si furie ascunsa dupa o cortina imbracata in paiete si tristete.
Unii sunt mai puternici, decid sa rupa din ei tot ce a fost ca sa faca loc unui nou inceput. Oricat si-ar dori, insa, locul ala ramas pustiu nu-si va gasi niciodata match-ul absolut, asa incat vor sangera prin golurile alea toata viata. Altii, insa, mai slabi, asteapta. Eu fac parte din categoria aia. Eu inca astept. Eu inca ma astept.
In ultimul an am renuntat la multe, printre care carne, lactate, zahar si unele regrete. Mi-am dat voie sa fac lucruri noi, diferite. Merg la sala, am grija ce mananc. Imi aleg mai cu atentie hainele, oamenii cu care imi petrec timpul; gandurile, cuvintele.
Am calatorit mai putin in afara si mai mult inauntrul meu. Am uitat si mi-am amintit, pe rand, cine eram acum un an, doi, trei. Si inevitabil compar cu cine sunt azi. M-am revazut pe mine in ipostaze care au lasat urme adanci, le-am acceptat, le-am vindecat. E o lista lunga, insa. Drumul intr-acolo e si el tot lung. Dar vreau sa fiu bine cu mine si cu ce a fost, cu cine sunt acum si cu cine imi doresc sa devin.
In ultimul an am sapat prin adancuri in incercari repetate de a gasi patternuri, cauze, explicatii, “ce-nu-s’a-spus-niciodata”uri, ce nu am crezut sau ce am crezut prea tare. Sunt mai aproape de mine, insa nu sunt inca acolo. Fac un pas in fata, vreo trei-patru in spate, asa incat adesea ma intreb daca ma voi ajunge vreodata. Sunt mai aware? Da. Sunt bine? Da. Sunt fericita? Uneori. Si e ok asa. Imi dau voie sa fiu cum simt sa fiu, fara sa ma cenzurez, fara sa ma mai judec.
Lumea asta are nevoie de mai mult awareness, iar asta incepe cu noi. Mi-am dorit, in ultimul an, sa live a life full of love and kindness. Am facut din asta un mod de viata. I spread love all around si asta primesc inapoi. Si e tare frumos.
Fara a suna “narcisistic”, privesc uneori poze cu mine si clipesc des si apasat. Delia asta care e work in progress are privirea mai limpede, mai optimista, mai visatoare, mai increzatoare in ea mai ales. E mai aware, mai frumoasa, mai smart, mai infometata de bine si bucurie. Delia asta de acum e inca trista uneori, dar isi da voie sa fie. Delia asta de acum e curajoasa, e motivata, e deschisa. Sunt mandra de Delia de acum. Sunt mandra pentru ca toate lucrurile prin care am trecut nu m-au uratit sufleteste, nu m-au amortit sufleteste, nu m-au transformat intr-o frustrare umblatoare. M-au durut al dracului de tare, m-au descurajat, dar nu le-am lasat sa ma defineasca.
Sunt Delia, si azi implinesc 33 de ani. Ma caut de ceva vreme si inca ma mai joc de-a v-ati ascunselea cu mine. Imi pastrez active nevoia de a scrie, copilul interior, semnele de intrebare si rasetele.
Azi implinesc 33 de ani. Sunt pe pista. Am inceput sa alerg. Si tot alerg de ceva vreme. Uneori mai prind viteza, alteori mai obosesc. Cand mi se pare ca e momentul sa prind aripi, ma lovesc cu stangul in dreptul, voit sau nu. Cad, ma enervez, plang, respir, ma linistesc, ma ridic si o iau de la capat. E un proces firesc, as spune. Sper insa ca la 33 sa-mi gasesc curajul de a-mi da voie sa ma ridic de la sol.
Pana atunci, las linistea din mine sa se faca auzita.
Shh…