Acum 24 de ani, am pierdut una dintre cele mai importante persoane din viata mea. Era duminica, undeva in jurul orei 13, cand am primit un telefon de la medicul de garda de la Spitalul Universitar din Bucuresti, care ne anunta ca sora mea a facut un preinfarct. Nu-mi amintesc decat panica din ochii alor mei care nu stiau sa imi explice, in acele momente, ce inseamna ‘preinfarct’. Aveam 10 ani si tot ce am considerat atunci ca pot face a fost sa ma rog. Aveam (si inca au ai mei) o icoana cu chipul lui Iisus agatata pe unul dintre peretii dormitorului. Asa ca am ingenunchiat si mi-am agatat toate sperantele de ochii aceia albastri care ma priveau reci si goi. Am inceput negocierile cu Dumnezeu in acele momente, promitand cumintenia mea absoluta si orice sacrificii ar fi fost necesare in schimbul vietii ei. Nu am putut privi icoana aia fara resentimente pana de curand.
Ramona avea 23 de ani atunci. 13 ani diferenta intre noi, 13 ani care au fost un gap imens: eu eram copil, ea deja era adult. Era un model pentru mine – si autentic, si impus: dupa ce a murit a trebuit constant sa ma ridic la standardele pe care ea le setase, pentru ca ai mei nu au incetat nici pana in ziua de azi sa ne compare. Doar ca astazi, asta nu ma mai impacteaza. Eu sunt eu. Ea a fost ea. Suntem si am fost doua persoane complet diferite. Mi-au trebuit multi ani sa inteleg asta.
Pe 22 august 1999, in jurul orei 14, sora mea privea spre usa alba si rece a spitalului, in speranta ca mama va ajunge la ea la timp cat sa o vada pentru ultima oara. Isi cautase salvarea in ochii medicilor, ni s-a spus. Ce nu ni s-a spus e ce s-a intamplat, de fapt, cu ea. Si probabil ca nu o sa aflam niciodata. Mi-au trebuit multi ani ca sa accept asta.
Pentru mine, ziua asta e un izvor de durere. An de an scotocesc in mine dupa puterea si curajul de a-mi aminti ce s-a intamplat si cum asta mi-a schimbat dramatic viata, transformandu-ma in adult peste noapte, un adult in uniforma de scolar.
Au trecut atatia ani, ar fi trebuit deja sa accept, mi s-a tot spus. Poate asa e, dar eu mi-am recunoscut si procesat doliul si durerea proprie cauzata de pierderea ei abia in ultimii 2 ani. Pana atunci am trait, simtit, pansat, mangaiat ranile alor mei. Abia azi am resurse sa deschid camera aia a amintirii acestui eveniment, sa imi dau voie sa simt durerea, pierderea, neputinta, singuratatea si sa ma compatimesc pentru ceea ce am trait. Azi imi dau voie sa plang pierderea ei si pierderea mea, totodata, pentru ca m-am pierdut si pe mine, ca sa pot supravietui. Abia am reusit sa gasesc drumul inapoi spre mine acum vreo 3 ani si de atunci tot pasesc, cand tiptil, cand alergand, inapoi spre cine sunt.
In urma evenimentului, ai mei s-au inchis in ei insisi si fiecare in ce coping mechanism a reusit sa gaseasca: tata in alcool, mama in biserici. Eu mi-am gasit refugiul in scris. La 10 ani, pe mine scrisul m-a salvat. Si inca ma salveaza, zi de zi.
Au trecut 24 de ani, dar pentru ai mei viata nu a continuat. A curs din inertie, iar ei au imbatranit pentru ca asta e mersul lucrurilor. Ei au inaintat doar in varsta, in rest au ramas in momentul zilei de 22 august 1999, cand sora mea a privit ultima oara spre usa alba si rece a spitalului Universitar, in speranta ca mama va ajunge la ea inainte de ultima suflare.
Iar eu… eu inca mangai si pansez ranile copilului de 10 ani care a cunoscut de timpuriu moartea si efectele pe care le are asupra a tot ce e in jur. Eu inca ma tin in brate si imi spun, asa cum nimeni nu a facut-o atunci, ca totul va fi bine, intr-o zi. Ca tot va mai durea, dar nu mi se va mai rupe sufletul in mii de bucati, intr-o zi. Ca tot imi va fi dor de ea, ca tot voi cauta adanc in mine sunetul vocii ei, amintirea gesturilor, privirea ei, dar ca voi zambi- trist, dar voi zambi – intr-o zi. Intr-o zi. Azi.