A fost odată o fetiță care nu putea să vorbească.
Fetița ieșea din casă doar cu mama ei. Mergea cu pași mici în urma ei, ținând-o pe mama de mână cu ambele mâini ca să fie sigură că nu o pierde. Când mama ei întâlnea alți oameni, fetița se ascundea în spatele ei și se așeza spate în spate cu ea. Închidea ochii și își punea mâinile la ochi. Nu putea răspunde la ”cum te cheamă?” sau ”ce faci”? Stătea cuminte în spatele mamei până când aceasta își continua drumul.
Fetița care nu putea să vorbească își dorea să vadă lumea. Lumea dincolo de străzile pe care le străbătea cu mama ei. Într-o zi, fetița a prins curaj și a ieșit singură la plimbare. A profitat de neatenția mamei și a ieșit pe ușa casei cu teamă, cu emoție, cu mâinile goale de mâna mamei. Mergea pe stradă cu curiozitatea copilului care deschide pentru prima dată ochii spre lume. Îi erau ochii plini de uimire. Îi era sufletul plin de tremur și bucurie. Îi erau mâinile atât de goale, că nu știa ce să facă cu ele.
Fetița care nu putea să vorbească își lăsă genunchii leneși pe o bordură și își puse capul în palme. Începu să se legene. Și-ar fi dorit să poată striga, să poată cânta, să poată răsuna. Și-ar fi dorit.
Lângă ea se așeză un băiețel. “Ce faci singură aici?”, o întrebă el. Ea îl analiză din cap până în picioare: era neîngrijit, cu fața și mâinile murdare și hainele rupte. Îi făcu semn că nu poate să vorbească.
El o privi cu ochii mari.”Nu-i nimic”, îi spuse el. ”Voi sta cu tine în tăcere.”
Ea îi zâmbi. El îi zâmbi. Au stat tăcuți, privindu-se și ascultând haosul care îi înconjura, rând pe rând, până când zgomotul din jur a adormit.
”Ce frumoasă e liniștea, nu-i așa?”, o întrebă el din senin. Ea îl privi cu ochi triști, resemnați. Ridică din umeri și zâmbi pierdută.
Chipul lui se lumină deodată: ”Stai aici, să nu pleci”, strigă el în timp ce se îndepărta alergând. ”Vin imediat!”
Ea se ridică în urma lui, întinzând mâna după el. Îl privea îndepărtându-se și clipea rar, ca să nu-l piardă din ochi. Dispăruse după clădirea impunătoare din fața bordurii pe care stătea. După o clipă, îl zări întorcându-se la ea.
”Am ceva pentru tine”, îi strigă el apropiindu-se. Se așeză pe bordură și o trase și pe ea după el. Respira greu: ”Uite”, îi zise, și îi întinse câteva pixuri. Ea ridică din umeri.
”Sunt pentru tine. De fiecare dată când o să vrei să vorbești, dar nu poți, nu lăsa lucrurile nespuse. Poți oricând să scrii.” I-a luat mâinile goale și i le-a umplut cu pixuri. Fetița le-a luat, le-a răsucit între palme și i-a zâmbit: felul ei de a-i mulțumi.
A fost odată o fetiță care nu putea să vorbească. Acea fetiță cumpără și astăzi pixuri de toate culorile de fiecare dată când trece pe lângă vreo librărie și scrie cu ele despre toate culorile lumii ei interioare. Azi lumea ei interioară e bleu-pierdut, ca ziua în care a inlocuit goliciunea mâinilor cu pixuri și literele mute cu litere scrise.