A fost odată o fetiță care s-a pierdut. Nu știa de unde venea și încotro avea să se îndrepte. Stătea tăcută într-un colț de lume și privea în jur: totul îi părea cunoscut și totul îi părea străin.
A fost odată o fetiță care s-a pierdut. În mulțimea de oameni care treceau pe lângă ea, unii zâmbindu-i, alții ignorând-o, alții pur si simplu privind-o ca și cum ar fi fost parte din decor, alegea câte un om în umbra căruia se ascundea, pentru a-l urma pe drumul lui. Mergea odată cu umbra de care se agățase, o ținea de mână și uneori se adăpostea de furtuni la pieptul umbrei, căutând căldură. Și urma omul acela până când umbra lui devenea din ce în ce mai mică, iar ea nu mai încăpea la pieptul ei. Și-n acel moment se oprea, îmbrățișa umbra omului, mulțumea în gând și rămânea în urmă, în căutarea unei alte umbre.
A fost odată o fetiță care s-a pierdut. Alegea ca la loterie câte-un om – sau umbra lui, nici ea nu știa exact – pe care îl urma până când umbra lui îi rămânea mică. Om după om, umbră după umbră, în căutarea aceleiași călduri pe care o găsea temporar. Aceleași furtuni o străbăteau la fiecare umbră, același adăpost pe care îl găsea temporar – aceeași fetiță care s-a pierdut.
A fost odată o fetiță care s-a pierdut. Își dorea să ajungă acolo unde să simtă că aparține, dar umbrele o îndepărtaseră de țelul ei. Cu fiecare om, cu fiecare umbră, se simțea tot mai înstrăinată. Așa că, după ce și-a luat la revedere de la ultima umbră, fetița a ales să rămână pe loc și să aștepte un semn. Și a stat și a așteptat, dar semnul nu a venit. Furtuni au trecut peste ea, iar ea nu avea adăpost. Nu se mai agățase de nicio umbră, era doar ea în mijlocul furtunilor. Dar fetița care s-a pierdut nu s-a dat bătută. Știa că, la un moment dat, semnul ăla pe care îl aștepta de atâta vreme avea să apară.
A fost odată o fetiță care s-a pierdut. În mijlocul celei mai puternice furtuni din câte o străbătuseră, fetița fără adăpost a fost nevoită să se așeze jos, pe partea dreaptă, cu genunchii la piept, cu mâinile strângându-și gambele subțiri, cu ochii închiși într-o strânsoare care aproape că durea, cu lacrimi șiroind a teamă și cu buzele rostind rugăciuni îndreptate către oricine ar fi putut să le audă. Și furtuna a durat și a durat, dar fetița nu s-a dat bătută: și-a strâns genunchii și mai tare la piept, și-a încolăcit degetele mâinilor într-o rezistență eroică, a lăsat șiroaiele să-i stingă tremurul oaselor și a stat nemișcată, în tăcerea ei acoperită de vuietul furtunii.
A fost odată o fetiță care s-a pierdut. Când vuietul furtunii s-a înmuiat, fetița a prins curaj și a început să fie atentă la ce simțea. Avea o senzație necunoscută, pe care încerca să o deslușească în timp ce deschidea ochii. Se privi și se văzu strânsă în propria-i îmbrățișare, adăpostită fiind de… umbra ei. A recunoscut de îndată că senzația pe care o resimțea era căldura pe care atâta o căutase în adăpostul altor umbre. Doar că, de data asta, nu mai era temporară.
A fost odată o fetiță care s-a pierdut. Dar cum toate lucrurile pierdute se întorc la noi sub o formă sau alta, și fetița s-a întors la ea. S-a regăsit, la final de 2021, mai curajoasă, mai puternică și mai vulnerabilă în același timp, mai încrezătoare, mai răbdătoare, mai înțeleaptă, mai îndrăgostită de viață și de umbra ei care a salvat-o când părea că nu mai avea adăpost.