Al patrulea scaun de la masa de sarbatori a ramas rece si gol Il privesc uneori si imi imaginez cum iti contureaza forma; Din tine a mai ramas doar urma ta pe un scaun de catifea E dimineata si stiu ca am fi putut bea o cafea sa iti povestesc despre mine, cum sunt versus cum as vrea sa fiu si-apoi sa radem de cat am ajuns sa seman cu tine Dulapul poarta acum doar haine nepurtate; le-as fi putut purta eu, stiu, mi-ai fi spus dar n-am putut, ar fi apus si ultima mea farama de libertate: libertate a mea de urma ta De cand ai plecat, pasii mei se indreapta doar spre pierderi de oameni - unele nescrise, altele nespuse. Pasii mi se indreapta catre ei, dar sufletul imi fuge in directii opuse de teama sa nu iimaipierd. De cand ai plecat, ma ascund dupa nepasari naive; in loc sa ma apropii, eu renunt, in loc sa urmez exemplul tau, eu caut motive pentru care sa enunt un ‘nu merge, imi pare rau.’ Dar nu ma condamna, te rog, de cand ai plecat a fost greu si uneori inca mai e, asa ca am compus acest monolog ca sa mai treaca dorul de tine - dorul ala neinduplecat. Azi stiu ca nu alegem noi cand ne pleaca oamenii de langa noi, ca ramanem singuri deodata si ne luptam constant cu friguri care n-or sa treaca niciodata. Azi stiu ca din tot ce a fost odata, intr-o zi va ramane doar un vid - un loc mereu acolo, vizibil si necrutator, pentru ei, cei care nu vor mai fi, cei care nu se mai intorc.