[tu cu tine]

Mi-au trebuit 32 de ani sa cunosc iubirea. Iubirea – cea care incepe cu mine si continua cu celalalt, apoi continua inevitabil cu tot si toate din jur.

Am crescut intr-un mediu in care cei care isi spuneau ‘te iubesc’ erau protagonistii abuzului, violentei, tonului ridicat si jignirilor, umilintelor, posesivitatii, criticismului toxic. Pentru prea mult timp, inconstient, cu asta am identificat iubirea: cu tot ce era mai urat, mai trist, mai dureros. Asta pana am descoperit romanele de dragoste. De acolo am aflat ca iubirea poate fi si altceva: pasiune, tandrete, dedicare, respect, dar si dependenta sau co-dependenta, gelozie, indisponibilitate emotionala etc. Derutant, cum ar putea iubirea sa fie atatea lucruri frumoase si atatea lucruri urate la un loc?

Aparent, numim iubire orice zvacnire de gene care ne duce in ceea ce am idealizat la un anumit moment. Numim iubire lucrurile facute doar impreuna. Numim iubire gelozia, posesivitatea, lipsa de aer. Numim iubire apropo-urile desconsiderante si criticile legate de cum suntem sau cum ne place sa fim. Numim iubire flirturile nesimtite si ieftine care au ca scop dezarmarea stimei de sine.

Consideram ca il iubim pe celalalt cand ii punem nevoile noastre in spate pana nu mai poate sa le duca nici pe ale lui si apoi ne plangem ca nu ne face fericiti. Sau cand criticam modul lui de a fi, de a se imbraca, de a se simti bine cu sine, de a dori sa faca lucruri pe cont propriu – independent de noi – pentru ca ne e teama ca nu vom mai fi suficient pentru el si ne va parasi.

Trauma de abandon, trauma de respingere, trauma de identitate – toate astea si nu numai ne duc in relationari disfunctionale, in care ori il sufocam pe cel de langa noi, ori ne sufocam pe noi insine ca sa fim unul pe masura celuilalt. Ne temem de cresterea celuilalt, de evolutia lui ca individ pentru ca e clar ca asta duce la alte orizonturi la care noi nu avem acces, asa ca preferam sa il tinem pe loc si sa devenim amandoi mizerabil de nefericiti impreuna, de dragul iubirii dintre noi. Unde nu exista respect si spatiu pentru independenta celuilalt in relatia cu noi – acolo nu e iubire.

Renuntam la noi insine ca sa ii fie bine celuilalt – pentru ca asta am invatat din carti, filme, povesti din trecut ca ar fi iubire. Nu mai traim vremurile alea. Renuntarea la noi insine aduce cu sine nefericire, toxicitate, boala. Cel de langa noi e important, clar. Dar nu mai important decat noi insine.

Mi-au trebuit 32 de ani sa inteleg ca iubirea nu exista decat daca incepe cu iubirea pentru mine insami, pentru cine sunt, tot ce sunt, tot ce fac, tot ce vreau sa fiu, pentru bune si rele, pentru abilitatea sau incapacitatea de a ma accepta asa, imperfecta.

E greu sa dai ochii cu tine noaptea, pe intunericul cel mai intunecat pe care l-ai trait vreodata, sa te asezi cu tine la masa si sa te deschizi. Sa vorbesti cu tine, sa fii sincer cu tine. E greu sa stai cu tine, cu ce simti acum, cu ce ti s-a facut in trecut, cu ce iti faci tu acum din cauza a ceea ce ti s-a facut in trecut. E greu sa iti lasi starile sa curga nestingherite, pentru ca stii ca, odata constientizate, nu vei mai fi niciodata la fel. Si da, te temi de necunoscut. Asa ca preferi sa cauti tot in exterior ce iti lipseste in interior, desi nu stii ca nu asa functioneaza. Nimeni nu iti poate da vreodata ce tu nu iti dai tie. Sa te cauti in ceilalti nu e solutia. Cauta-te in tine intai si porneste de acolo. Fii bine tu cu tine.

Mi-au trebuit 32 de ani sa nu mai alerg dupa himere. Iubirea nu e nici jumatate din ce se vehiculeaza ca ar fi. Iubirea e libertate, respect, armonie, intelegere, liniste, afectiune, tandrete, zambet, umor, me-time, stare de bine cu sine si in doi, stima de sine si selfcare. Restul e o iluzie.