Apartamentul in care am copilarit mirosea a doliu netrait pe de-a-ntregul, a amintiri reprimate, a violenta domestica si a alcool. In ultimii ani abia am mai calcat pe acolo. Ma durea fiecare milimetru de piele cand ii calcam pragul, nu puteam privi in ochi trecutul asa cum as fi avut nevoie. Asa ca evitam sa merg, pe cat posibil; evitam trecutul, ii evitam pe ai mei. Nu vedeam dincolo de durerile mele si tot ce faceam era sa ii invinovatesc pentru toate lucrurile pe care le-au facut sau, mai rau, pe care nu le-au facut.
Pana duminica. Duminica am fost acasa la ai mei. Locul in care am copilarit, ai carui pereti cunosc mai multe decat cunosc eu constient, nu mai este ‘acasa’ pentru mine. Si e ok, cumva e firesc sa fie asa. Eu imi construiesc acum alt ‘acasa’, unul al meu. Dar duminica am fost acolo. Singura. Cu trenul. Dupa 7 ani. Din proprie initiativa. A fost o excursie de o zi, nepremeditata. A fost o chemare de dincolo de mine, chemare la care am raspuns fara sa ezit.
Am coborat din tren si primul lucru pe care am simtit sa il fac a fost sa respir. Adanc. Sa inspir racoarea si mirosul de frunze amortite sub talpile trecatorilor si sa zambesc. Imi fusese dor. Am strabatut orasul cu privirea lacoma a unui copil care descoperea lumea pentru prima data. Mi-am dat frau liber emotiilor si le-am trait pe toate. Am plans, am ras, m-am enervat, m-am speriat. Mi-am amintit de Delia din trecut si, pentru prima oara, am fost mandra de ea cu adevarat. Cata rezilienta am avut, de am putut sa trec prin toate si sa fiu azi, aici, sa povestesc despre asta si despre viata mea, pe care o cladesc cu grija, cu recunostinta, cu iubire. Da, cu iubire.
Duminica mi-am privit trecutul in ochi. Nu il neg, ci il accept. Mi-am pus trecutul fata in fata cu prezentul si cu viitorul si le-am privit din toate unghiurile. Le-am mutat locurile pe lista de focus si am facut pace cu ele. Am facut pace cu mine. Si dinauntrul meu, pacea asta s-a raspandit peste tot orasul, astfel ca oriunde mergeam, respiram pace. Am respirat pace si iubire in casa alor mei, in locul in care am invatat de mica ce inseamna pierderea de sine si ratacirea. Am respirat pace si iubire la mormantul surorii mele, in locul in care am invatat de mica ce inseamna ireversibilul. Am respirat pace si iubire in bratele alor mei. Am respirat pace si iubire, eu, mie.
Si atunci am inteles. Caldura aia din piept pe care o simteam cand ii priveam pe ai mei cu compasiune, pace si iubire se numeste vindecare. Vindecarea vine tiptil. Vine pe varfuri si se asterne ca o ploaie calda pe ranile care credeai ca nu se vor inchide niciodata. Unguent pe suflet.
Dupa ce am scotocit in toate cotloanele trecutului si am decis ca indiferent ce se mai ascunde acolo pot trai cu asta; dupa ce am aflat cine sunt eu in esenta, dincolo de etichete; dupa ce am inteles ca tot ce conteaza e acum, s-a asternut linistea in mine. Linistea din mine a facut liniste in jur. Si am auzit, si am vazut. Si am iertat.
Duminica am facut un trip de closure a unei parti dintr-un proces de vindecare inceput inconstient prin 2015 si constient in 2021. A fost un trip inapoi spre mine, cu care imi eram datoare. M-am regasit asa cum mi-am dorit dintotdeauna sa fiu si eram deja, fara sa stiu: impacata cu ce a fost, impacata cu ce e si impacata cu orice va fi. Pentru ca stiu ca, indiferent ce va veni, voi fi bine. Pentru ca sunt bine cu mine.