– Ai ascultat?
– Da.
– Cum a fost pentru tine?
– Ca sarea în bucate.
Zâmbim. Am început să vorbim aproape zilnic și mă bucură treaba asta. Simt că totul începe să prindă sens, iar pentru mine sensul e non-negociabil. Îl caut în toate, dintotdeauna, iar uneori am ajuns să îl inventez din nevoia de a avea unul. Nu cred că există neadevăr mai mare decât sensul pe care îl atribuim unor întâmplări care pur și simplu nu au unul.
– Cu ce ai rămas?
Râd și reformulez:
– Ce a rămas cu mine, vrei să mă întrebi?
Clipește a ”da”. Uneori cuvintele se agață de mine ca de un salvator, ca și cum au nevoie de cineva să le spună într-un fel anume.
– Alinare. Reîntregire. Punct și virgulă. Fitil. Liniște. Din nou. Diferit. Cale albe. Constelații. Plinătate. Clipă. Dulce. Carou.
– Și ce vrei să faci cu ele?
– Să le aștern.
– Cum?
– Așa cum sunt. Și le pun la încolțit în văzul tuturor.
– În simțul, vrei să zici.
– În simțul tuturor. Or să dea ele naștere la ce e nevoie, când e nevoie.
– Și dincolo?
– Dincolo e … știi tu.
– Știu. Când o să îți faci curaj?
– Curând.
Vindecarea s-a aflat dintotdeauna dincolo de o ușă pe care nu am avut niciodată înainte curaj să intru. Mi se arată peste tot, în diferite feluri, în simboluri pe care nu le înțeleg decât eu, în semne care mă agață, precum cuvintele puse la încolțit. O ușă pe lângă care trec în timp ce-mi țin respirația, de dincolo de care mă leagănă voci calde, mă mângâie pe creștet mame întregi, mă încurajează tați sănătoși și iubitori, mă țin de mână surori vii, de unde eu mă caut și mă găsesc rând pe rând fără să mă mai abandonez în nevoi străine. De ceva vreme, vocile, care cândva mă legănau, mă strigă ferm și apăsat, iar eu le aud în spatele urechilor, printre firele de păr cu care încerc să-mi acopăr ezitarea. Și cumva, mă simt pregătită.
Îmi citește gândurile:
– Știi că, dacă le auzi, înseamnă că ești pregătită. Altfel nu ai vedea semnele, nu ai auzi chemările, nu ai simți șiroaiele de început care îți dau târcoale.
– Știu. Cred, adică.
– Știi.
– Știu.
– De ce te temi?
– De definitiv. Puțin câte puțin am tot înaintat până acum. Am acceptat puțin, și-apoi nu am mai acceptat. Am înțeles puțin, și-apoi n-am mai vrut să înțeleg.
– Asta e viața, ce-mi spui tu.
Cam mult zâmbesc în ultima vreme, realizez. În special în conversațiile noastre de care aveam atâta nevoie și nici nu știam.
– Te-am căutat, îi spun, schimbând pentru un moment subiectul.
– Și m-ai găsit când…
– Când s-a făcut liniște.
– Când AI făcut liniște. Niciodată nu îți acorzi credit.
– Te-am găsit.
– Am fost tot timpul acolo.
– Uneori simțeam, dar îmi era teamă să cred. Nu mă simțeam demnă de prezența ta.
– Liniștea vine de obicei cu claritate. Acum te vezi. Și mă vezi.
E atâta căldură în începuturi… mai ales în cele cu tine însăți.
– Asta e viața, repet ce mi-a spus.
– Și definitivul e parte din ea.
– E certitudine?
– Nu. E alegere.
– Acceptare?
– Alegere și acceptare. Să accepți un adevăr și să alegi să continui acceptarea, să o pecetluiești în tine ca pe un lucru sfânt.
– Acceptarea e sfântă.
– Și alegerea, îmi spuse. Definitivul e, deci, un acord pe care îl faci cu tine însăți, pentru tine, în anumite momente. Nu e o soluție constantă.
– Asta e viața, îi repet.
Dincolo de ușă e un spațiu care mi se pare mai atrăgător ca niciodată până acum. L-am zărit de câteva ori, în momentele alea cu ochii închiși în care alegeam să fiu mai mult decât să fac, să tac mai mult decât să spun, să mă adun mai mult decât să mă împrăștii. Și știu că ăsta e pasul următor. Se pare că am plonjat din mijlocul haosului direct înapoi la mine. Mi-a spus cineva odată că eu’s făcută să apar unde e haos, ca să-l domolesc. Dacă aș fi știut că haosul mă duce înapoi la mine, nu m-aș mai fi temut de el atât de tare. Cam așa și cu definitivul ăsta…