– Vreau să îți arăt un secret.
– Ok.
– Închide ochii.
– Nu, de ce?
– Păi așa funcționează. Ca să poți vedea ce vreau să îți arăt, e nevoie să închizi ochii.
– ?
– Ca să te desprinzi.
– Cât durează?
– Cât e nevoie.
– ?
– Până vezi.
Am închis ochii, luându-mi un milimetru de văz printre gene.
– De tot! îmi spuse, și-am pufnit a nemulțumire.
Nu vedeam nimic, dar îi auzeam respirația așteptândă. Ai observat vreodată cum respiră un om care așteaptă? A teamă amestecată cu entuziasm, cu speranță și un pic de îndoială, cu un strop de ”hai că se întâmplă!” și-unul de ”dar dacă…?”. Aproape că ai putea să miroși așteptarea, nu-i așa?
– Și?
– Nu văd nimic. Ce îmi arăți?
– Degeaba-ți spun, că n-ai să auzi. E nevoie să vezi tu, prin tine. Mai așteptăm.
– Presiunea asta nu cred că ajută.
– Așa-i. Ia-ți cât ai nevoie. Eu o să fiu aici.
– Chiar dacă nu te văd?
– Cu atât mai mult.
Mi-am luat timp să aștept. Mi-am pus intenția de a-mi da timp ca și cum l-aș avea din oficiu.
– Nu forța, îmi spuse. Cu cât forțezi, cu atât durează mai mult.
– Ok.
– Tot ce forțezi rupe Sufletul.
Nu-i răspund la asta, mi-a dat de gândit. De câte ori forțăm lucrurile să fie cum ni le-am imaginat noi? Și aproape niciodată nu se întâmplă, sau, când se întâmplă, au ele un fel al lor de a se transforma în ceea ce a fost de la început dat să fie, doar că procesul e mai îndelungat, noi ne rupem pe toate părțile, și ieșim din asta mai obosiți decât am fi fost dacă doar am fi… lăsat totul să fie.
Mi-am oprit gândurile, ca și cum aș fi apăsat pe un buton invizibil care le-a pus barieră. Le auzeam forfota, însă, în spatele minții cumva, știind că atunci când vor avea verde, vor năpusti ca de fiecare dată, lăsându-mă iarăși în mijlocul nopții, cu mâinile la tâmple, într-o baltă de ”nu mai pot așa”. Să vină pe rând ar fi fost mai bine, doar dacă le-aș fi putut cumva coordona… Mi-am imaginat că e ca și cum m-aș duce la piață, știind că azi o să am nevoie de roșii, telemea de capră, lalele și coriandru, pe care le aleg dintr-o multitudine de ”azi nu-mi trebuie asta, nici asta, nici asta pentru ce am de făcut. Le voi avea în vedere pentru ziua următoare.”
Și-atunci am văzut. Nu tot ce vine spre noi e musai de primit… acum. E de observat, cântărit, analizat dacă e momentul și-abia apoi primit sau pus la dospit pentru mai încolo. Nu pot să zic că e musai un secret ăsta, dar, ce-i drept, ușurează puțin modul de operare. Păcat că n-am venit cu manual de instrucțiuni la purtător, și trebuie să ne descoperim singuri butoanele.
– Ai văzut!
– Cred…
– Ai văzut; ai segmentat.
– Da.
– Cum?
– Nu știu, a venit natural. Doar am… văzut.
– E clar acum?
– E clar acum. Nu mai forțez nimic, las să curgă.
– Și-apoi?
– Și-apoi aleg.
– Pentru că poți.
– Pentru că pot.
Deschid ochii. Răsuflu ușurată, a claritate.
– De fapt, cred că ăsta e secretul. Că poți oricând să alegi ce faci cu ce vine spre tine, atâta timp cât îți iei timp să vezi cu claritate ce vine spre tine, ca mai apoi să poți segmenta.
Zâmbește. Îi zâmbesc înapoi.
– Îmi plac conversațiile astea ale noastre, tată.
– Mă bucur că îți iei timp să asculți. Poate faci asta mai des.
– Nu e o idee rea.
– Mai ales când… nu ai timp și nici direcție.
– Pentru că, oricum, toate sunt în noi. Și timpul, și direcția. E nevoie doar să închid ochii cu încredere, fără să încerc să trișez pe sub gene.
– Ca să te desprinzi de tine și să ajungi înapoi la tine.