– Tată, n-am putea să facem cumva să nu ne mai plece nimeni? se auzi întrebând, cu suspinele în vocea răgușită.
– Nimeni nu e al nostru.
– Nici măcar animăluțele pe care ni le dai?
– Nici măcar.
– Nici noi nu suntem ai noștri, așa e, tată, zise ea rușinându-se. Dar ai cui suntem, tată?
– Ai vieții.
– Aha.
– Și viața ce face cu noi?
– Ne trăiește.
– Cum așa?
– Ne trece prin toate etapele, ca pe o prăjitură. Ne construiește cu ingrediente diverse, ne frământă până creștem, iar când creștem…
– Așa?
– Ne bagă la cuptor.
– Ai un simț al umorului tare ciudat, îi spuse ea râzând. Recunosc că m-a amuzat, totuși.
– Foarte bine, fata mea. Bucuria crește omenia. Și lumina crește odată cu bucuria.
– ”Bucură-te”, mi-a zis cineva drag într-o zi în care toate păreau să meargă invers.
– Și tu ce-ai făcut?
– Am pufnit a ironie. Cum adică să mă bucur când nimic nu merge bine?
– Are sens, totuși.
– Că am pufnit?
– Să te bucuri.
– Păi cum funcționează?
– Bucuria schimbă situația, pentru că situația se schimbă în ochii tăi. Dacă privești cu bucurie orice tristețe, tu practic îi dai tristeții o nouă definiție.
– Aha.
– Deep shit, huh?
– Un pic cam deep, da. Păi și tristețea asta cum mai există, dacă noi transformăm totul în bucurie?
– Există în toate, nu-i purta tu de grijă. E un pic de tristețe în orice, cam cum e cu sarea în bucate.
– Adică tristețea… Vrei să spui că tristețea…?
– Tristețea dă gustul.
– Păi și atunci, de ce fugim de ea?
– Pentru că ne dă jos de pe norul-minciună pe care ne e comod să stăm și ne dă cu nasul de cine suntem, uneori. Și nu e ușor. Ne ia de-o mânecă și ne scoate din normalul nostru, din ce e liniștit-iluzoriu, pentru a ne… ”da volum”. Știi, ca atunci când bați albușurile, nu se face o bezea adevărată dacă nu îi pui un vârf de sare.
– Tot la prăjituri te-ai dus…
– Tot la prăjituri, știu că îți plac.
– Pentru mine, prăjiturile sunt bucurie, tată.
– Atunci imaginează-ți acum că tu ești o prăjitură.
– Adică sunt bucurie întrupată?
– Bravo.
– Cu tristețe adăugată?
– Un vârf.
– Un vârf, repetă ea în șoaptă.
Dădu să spună ceva, dar se opri brusc, ca și cum o literă încăpățânată n-ar fi vrut să se urnească de pe corzile vocale. Se strădui:
– Deci nimeni și nimic nu e al nostru, asta înseamnă că nici sarea?
– Nici.
– Nici bucuria, nici tristețea, nici… prăjiturile?
– Nici.
– Nici viața, tată?
– Mai ales viața.
– Și ce ne rămâne de făcut, tată?
– Să ne bucurăm de ce trece prin noi. E minunat să putem simți tot ce ni s-a înșirat ca simțire pe frânghia vieții; iar dacă tot avem acolo nesfârșite sentimente, de ce să nu alegem bucuria?
– Putem să alegem?
– Întotdeauna.
– Cum?
– Doar închidem ochii, inspirăm adânc, expirăm și mai adânc, și ne întrebăm: ”dacă s-ar opri timpul în acest moment, aș mai avea nevoie de ceva ca să mă bucur?” Și ascultă ce-ți șoptește inima.
– Dacă-mi șoptește că de o vacanță în Maldive și 500.000 euro, să o cred?
– Nu. Inima nu vrea nimic material. Ăla e ego-ul; are și el rostul lui, dar nu aici, nu acum.
– Aha. Și ce-ar trebui să-mi șoptească?
– Păi uite, tu ziceai că pentru tine prăjiturile sunt bucurie.
– Da. Deci să aștept să-mi spună că am nevoie de o prăjitură ca să fiu bucuroasă?
– Să aștepți să îți spună ce te face să tresari.
– Aha.
Ezită puțin, oftează și continuă:
– Dar ce-ar trebui să simt, mai exact?
– Depinde. Unii oameni simt o vibrație în piept. Alții – furnicături în palme. Alții – o stare de liniște deplină. Alții – o senzație de căldură acolo, între omoplați.
– Aha.
– Poți simți ceva nou, doar al tău; doar să fii atentă să nu treacă pe lângă tine ce trece prin tine.
– Aha. Cred că am înțeles.
– Ai înțeles; îți luminează privirea a claritate.
Ea zâmbi ușor stânjenită.
– Deci dacă s-ar opri timpul acum, ce ți-ar spune inima?
Lăsă ușor capul pe stânga, ca și cum i s-ar șopti ceva și-ar vrea să audă mai bine; închise ochii, inspiră, expiră adânc:
– Că-i e liniște și bine. Că-i miroase a prăjituri de parcă în mine e acum o întreagă cofetărie și că nu îi e nevoie de nimic acum…
– Așa…
– În afară de un vârf de zahăr vanilat, să fie ca-n poveștile cu zâne și fluturat de aripi, spuse ea, și scutură umerii ca și cum, dintre omoplați, se porni viața însăși.