Un pat ponosit, o mașină veche de cusut cu roată într-un colț al camerei, pe scaunul căreia stă un bărbat cărunt, la vreo 60 de ani, care ține un ac și o papiotă albă într-o mână și o țigară în alta.
– Ajută-mă tu să bag ață pe ac, că nu mai văd.
– Stai așa, bre, că nu cred că văd nici eu. Lumina asta caldă a lu’ matale nu e așa bună, de ce nu schimbi becul? Sau măcar să pui o lampă aici lângă mașină.
– Da’ ce vrei, tată, să-mi vină lumina două milioane?
Alma oftează. Niciodată nu a înțeles cum de oamenii se resemnează în a nu ține pasul cu ceea ce îi înconjoară. Își privește tatăl cu o neputință pe care a gustat-o prima dată în copilărie și cu care n-a putut face pace niciodată.
Îl ajută și îi privește cu atenție reacția: clipește apăsat când apropie firul subțire de ață albă de bucla acului și își ține respirația ca și cum ar performa cine știe ce operație complicată. Dar pentru niște ochi care nu mai văd atât de bine, chiar este o operațiune complicată. Reușește și îi dă acul, mândră. El nu zice nimic, dar îi face cu ochiul ca și cum ar fi făcut o năzbâtie și rămâne între ei. Ea râde și îi spune:
– Eu nu sunt de pe-aici.
El râde, neîncrezător.
– Și de ce ai venit?
– Pentru voi și pentru lume.
– Pentru noi?
– Da.
– Și pentru lume, zici?
– Da.
– Cu ce scop?
– Să vă iubesc așa cum nu ați fost iubiți. Să vă ajut să lăsați jos ce nu e al vostru și să nu îl cărați mai departe, că prea s-a aglomerat Pământul de ce nu îi mai e necesar și ne trage pe toți în jos.
– Și noi nu știm să facem asta?
– Nu.
– De ce?
– Pentru că nu v-a învățat nimeni.
– Și ne înveți tu?
– Nu. Eu vă ajut.
– Cum?
– Scriind.
– Nu înțeleg.
– Mai e timp.
Discuția devenise un schimb de replici ca o transă care îi cuprinse pe amândoi. Alma știa că nu pricepe nimeni ce spune, nici ea nu pricepea prea bine dacă ar fi pus-o cineva să explice. Cum să explici că ai de făcut ceva pentru care încă nu există cuvinte? Cum să limitezi în cuvinte ceva ce se simte atât de puternic între omoplați? Simțirea aia dictează tot, dar nu se poate explica. Doar se simte, când închizi ochii, ca atunci când auzi pentru prima dată un cântec care îți spune ceva dar nu prin cuvinte, ci prin ce trezește în tine.
– Complicată treabă, simțirea asta. De unde vine?
– La mine vine de dincolo. Am adus-o cu mine, arată ca o pană de scris care se activează când mă atinge ceva care trezește în mine cealaltă eu, cu tot ce vine ea de dincolo.
– Și cealaltă tu, cum e?
– În ce sens?
– Cum arată, câți ani are, cum o cheamă?
– Voi, oamenii, și definițiile voastre. Ce importanță are?
– Păi are. Tu cum i te adresezi?
– Eu sunt ea.
– Acum?
– Și acum.
– Aha.
Tatăl ei își scutură brațele a confuzie, își pune un picior peste celălalt și își așează mâna stângă în poziția ”Eminescu”, sau așa îi spunea Alma. Un gânditor boem, ar defini ea postura aia; nu un gânditor oarecare.
– Păi și ce ai de făcut? continuă el. Care sunt pașii următori?
– Nu îmi e clar nici mie procesul. Mi se arată pe rând, în anumite momente.
– Ce momente?
– Aleatorii.
– E tare vag ce îmi spui.
– Înțeleg.
– Nu ți se pare?
– Mi se pare.
– Îmi pari confuză.
– Sunt.
– Păi și atunci cum poți vorbi despre asta cu atâta lejeritate și încredere?
– Cred.
– Adică?
– Doar cred. Și din credința asta mi se luminează și drumul, pas cu pas.
– Crezi că așa funcționează?
– Știu.
– Ți s-au arătat pașii până acum?
– Cum crezi că am ajuns aici?
– Ai crezut mereu?
– Nu. Dar am știut mereu.
– Ce ai știut?
– Că urmează ceva și ce urmează va avea sens în toate cele întâmplate până acum.
– Și nu te-ai îndoit niciodată?
– Oh, ba da. De multe ori.
– Și ce ai făcut?
– Am continuat.
– Nu înțeleg, la câte ai trăit, acum ar fi trebuit să fii… să nu mai fii.
– Nici eu nu înțeleg. Dar e ceva în mine care asta știe și asta face.
– ?
– Merge mai departe, no matter what.
– Ce e?
– E cealaltă eu, de dincolo, care știe. Ea mă ține, ea mă sustrage de unde nu mi-e bine, ea mă îndrumă, ea mă așterne, ea mă ridică, ea mă ține de mână, ea mă ține tânără. Pot să îți zic un secret?
– Da.
– E nemuritoare.
– Și dacă ar fi să îi dai un nume dintr-ăsta de la noi de aici, cum s-ar numi?
– Psihologia o numește reziliență.
– Aha.
– Cam multe aha-uri, spune ea râzând.
– Procesez.
– Observ. Ai deasupra capului un cerculeț care pare că se încarcă. Ajunge informația la tine, dar pe fărâme așa.
– Așa simt.
– Așa e. Întotdeauna primim nu cât ni se oferă, ci cât suntem pregătiți să primim.
– Frumoasă conversație am avut, măi tată.
– Era overdue deja de ceva timp. Ne-am găsit acum în forma în care să o putem avea și să ne luăm amândoi din ea ce ne e de folos.
– Aha.
Râd amândoi. Sunt doi bătrâni de generații diferite, unul cu vârsta, unul cu sufletul. Se pare că ea și-a luat mai multe decât el din conversația pe care ea a început-o. Crede că avea nevoie de o reamintire. Un reminder că încă e, și va fi, mereu, ceva acolo, înăuntrul ei, venit cu ea de dincolo, nemuritor și dătător de magie, care o ține safe și în mișcare. Și că, as long as she’s here, she’s got a thing or two to do, și trebuie doar să creadă, ca și până acum. Și, din fericire, credința e ceva ce, în acest moment al vieții ei, abundă.
– O să vin să te văd curând, îi spune ea.
– Promiți?
Alma ezită.
– Știi că nu prea le am cu promisiunile.
– Hai, te roagă tata. Vino să mă vezi. E ca și cum îmi mai adaugi trei ani la cât mi-a mai rămas din viață, asta simt când te văd.
Alma privește în gol, întoarce capul spre mâna lui stângă care o ține strâns de braț ca și cum s-ar ține de viața însăși.
Iubirea pe care o simte față de tatăl ei e o binecuvântare și un blestem cu care trebuie să trăiască toată viața. Binecuvântare pentru că, în ciuda a ceea ce a făcut el, iubirea aia cumva străbate din străfundurile ființei ei și se oferă lui, ca și cum ar fi fost pentru el dintotdeauna, de dincolo de carnea de pe ei și de lumea asta în care trăiesc. E pentru ce a venit ea aici. Iar blestem… pentru că vine la pachet cu multă vinovăție, neputință și tristețe. Spuneți-i voi, cum să facă pace cu neputința de a salva un om care nu se vrea salvat? Cum să se îndepărteze fără să privească în urmă, trasă înainte de propria viață și de datoria pe care o are față de ea însăși și de lume – de a și-o trăi așa cum știe, așa cum vrea?
– O să vin să te văd curând.
– Bine, tată.
– O să mă aștepți?
– Întotdeauna. O să privesc pe fereastră și o să ciulesc urechile, să-ți aud pașii și bătăile ritmate în ușă.
– Tată?
– ?
– Dacă ți s-ar putea îndeplini o dorință acum, oricare ar fi aia, ce ai alege?
– O dorință?
– Da.
– Oricare?
– Oricare.
– Să îți fiu mai mult decât ți-am fost.
– Tocmai ce mi-ai devenit. Ți s-a îndeplinit dorința.
– Așa de simplu?
– Așa de simplu uneori.
– Dacă ar ști oamenii…
– Or să afle la un moment dat.
– Tu știai de mult, așa-i?
– Știam.
– Știai, desigur că știai. Că tu nu ești de pe aici…