Copila din mine încă mă caută, ca să o văd, ca să-i văd tristețea cu care a crescut, ca să-i ascult fricile, să o alin. Alinare. Copilul din mine caută încă alinare. Iar eu încă învăț să îi dau ceva ce i-a fost refuzat toată viața. Ceva ce i-am refuzat și eu.
Copila din mine nu vine niciodată cu mâna goală. Mereu îmi aduce câte-o amintire, câte-un cuvânt, câte-un sentiment pe care trebuie să le deslușesc, ca pe un rebus. Sunt isteață eu de fel, dar la chestii d’ăstea mă cam dovedește. Zilele trecute mi-a adus o amintire care acum îmi înmoaie obrajii. ”Tata mi-a făcut și-un pic de bine”, îmi spune, iar eu am privit-o suspicioasă, gata-gata să o desființez.
După ce a murit soră-mea, nopțile erau inamicii mei. Tata bântuia prin casă o dată la 2 ore, fumând și golindu-și mintea în vaporii de alcool. Mama se întorcea cu fața la perete și plângea până adormea. Eu cutreieram tavanul cu privirea și îmi număram bătăile inimii. Închideam cu putere ochii, să-mi testez memoria. Îmi mai aminteam oare atingerea ei, vocea, privirea, unghiile lungi si rotunde, mersul, zâmbetul, râsul, mustrările? De atunci am învățat să-mi agăț simțirea de brațele celor pe care îi iubesc și să îi ciupesc cu palmele flămânde, ca să-mi rămână acolo amprenta atingerii lor.
Noaptea era dătătoare de o liniște absurdă. Mama adormea, îl pândeam pe tata să ațipească și deschideam încet ușa dormitorului. Scoteam capul pe după tocul ușii și priveam pe sub ușa de la sufragerie – era lumină. Soră-mea își petrecuse acolo nopțile din ultima vară. Avea o veioză cu touch care avea trei trepte de intensitate a luminii și când stătea seara acolo schimba intensitățile ca și cum ar fi purtat o conversație secretă cu cineva. Ieșeam din dormitor, mă apropiam de ușa sufrageriei, o deschideam încet, iar lumina se stingea sub privirile mele uimite. Inima mi-o lua razna, respiram de parcă alergasem un semi-maraton, dar tot îmi făceam curaj să intru. Mă îndreptam alergând cu pași împiedicați spre canapea, spre colțul în care stătea ea de obicei și mă așezam acolo, ghemuindu-mă, imaginându-mi că mă așezam în brațele ei și mă mângâia pe creștet. Închideam ochii și o vedeam acolo, îi simțeam mirosul, îi vorbeam în gând. Mă găsea mama dormind și zâmbind în somn dimineața. Nu i-am spus niciodată că eu simțeam că R. era încă acolo, nu m-ar fi crezut oricum. Dar eu cred acum că tata știa.
Copila din mine mi-a venit într-o zi cu vorbele tatei, de atunci:
– Adu o crăticioară, fetiță.
– De ce?
– Să punem niște apă proaspătă, să aibă suflețelul soră-tii ce să bea când vine la noapte să ne vadă.
Îl priveam cu ochi mari, lăcrimânzi de bucurie.
– Vine?
– Dar bineînțeles.
– Ești sigur?
– Da’ ți-a zis tăticul tău vreodată prostii? Că mă și superi acuma, ce întrebare e asta?!
Își lua mina aia de om serios și cunoscător de adevăruri absolute. Îl credeam. Îl credeam din tot sufletul. Mă duceam să aduc apă într-o crăticioară albă, mititică, era preferata mea. De pe marginile ei ștergeam cu degetele crema de vanilie din desele momente în care făcea mama prăjituri când încă trăia soră-mea.
– Am și niște ciocolată, vreau să împart cu ea un pătrățel.
– Bravo, fetiță, o să se bucure.
Punea crăticioara pe balconul lui, unde ieșea să fumeze mai des noaptea decât ziua. O punea pe un fund de lemn, iar lângă ea punea tot ce aduceam eu să împart cu soră-mea: cubulețe de ciocolată Africana, jumătăți de căpșuni, jumătăți de biscuiți, o bucată de eugenie. Așteptam cuminte peste noapte, în colțul meu de pe canapeaua din sufragerie. Dimineața mă duceam glonț la el să îl rog să deschidă ușa la balcon – eram prea scundă – să văd dacă a trecut pe acolo R. noaptea de dinainte. Trecuse. Ciocolata nu mai era, din căpșuni rămâneau doar codițele, firimiturile din biscuiți, un șervețel mototolit cu care am dormit în palme nopți întregi. Apa era băută jumătate. O luam de la capăt. Am făcut asta timp de patruzeci de zile. Tata mi-a spus de la început că atâta va dura. Număram zilele cu teamă, dar mă bucuram de fiecare dimineață în care aveam dovada că trecuse pe la noi. Plângeam cu tata și apoi ne vedeam fiecare de treaba lui. Aveam 10 ani. Tata avea 46.
Patruzeci de zile mi-au fost alinare. Tata mi-a făcut bine, azi știu. M-a ajutat să diger dispariția soră-mii într-un timp în care cumva știam ce urma să se întâmple. Murise, dar nu murise de tot. Nu plecase de tot, era încă acolo, într-o formă pe care nu știam să o definesc.
Tata m-a făcut să cred în sufletele care rămân chiar și după ce ne pierdem corpurile. Și n-aș putea spune că tata a fost un tip spiritual. Dar a avut o sclipire chiar când mă simțeam suspendată pe o frânghie, fără echilibru, deasupra lumii. Tot am căzut, dar am aterizat mai lin datorită lui.
Tata mi-a făcut și bine. Iar binele ăsta valorează acum tare mult pentru mine. Se zice că Dumnezeu lucrează prin oameni. E emoționant să știu că a lucrat și prin tata într-un moment care sunt sigură că mi-a definit mare parte din empatia pe care o am azi față de tot ce mă înconjoară, și pe cea pe care o redescopăr acum și o aplic față de mine. Într-un moment care mi-a definit, cred, și tăria de a continua pe un drum pe care nu îl vedeam clar și despre care – atunci – nu aș fi zis că există – drumul înapoi spre mine.