În ultimul an am coborât în niște adâncuri despre care nu știam că mă străbat. Le-am lăsat să mă acopere cu tot ce nu am vrut vreodată să știu și am reușit să mă scutur de tot praful și să îl transform în aur. Mai jos de atât nu îmi amintesc vreodată să fi fost.
Scriam anul trecut la un moment dat:
“Obosești. Nu mai poți lupta, nu mai ai energie. Vrei, îți dorești, dar nu te mai ajută nici corpul, nici sufletul, nici speranța. Și te lași, te resemnezi cu gândul că gata, asta a fost. Până aici.
Și aștepți să se termine. Închizi ochii și aștepți sfârșitul ăla, cel de la capătul luptei. Îl aștepți să vină încet, nedureros – că la cât a durut până acum, ce ar putea să mai doară? Nu mai are ce.
Și după ce te resemnezi, te pregătești, respiri… atunci se întâmplă. Ceva te trage din străfunduri. Îți pompează pieptul. Îți tresare inima, ca și cum abia acum cunoaște, pentru prima dată, viața. Ca și cum să ajungi pe fundul prăpastiei e ceea ce aprinde lumina din tine. Ca și cum între omoplați ai avut ascuns, dintotdeauna, un fitil cu senzori de adâncime, care se aprinde singur când ajungi la capăt. Că întunericul ăla cu care te tot lupți, pe care îl renegi, e al tău… să îl accepți, să îl vezi, să îl atingi, să îi permiți să fie.
Și când te oprești din luptă, atunci se întâmplă. Atunci îți trece firul vieții prin fața ochilor, ca și cum ai muri. Și-apoi ceva – tot din tine – te ridică. Ceva ce ai ignorat, ceva ce ai redus la tăcere. Ceva ce a fost acolo tot timpul, dar nu l-ai văzut, pentru că aveai mâinile ocupate cu săbii, urechile pline de zgomotul propriilor urlete de luptă, ochii ațintiți spre exterior. Și când ai atins capătul, n-ai mai avut unde să fugi. Te-ai atins. Te-ai văzut. Te-ai ajuns. Te-ai primit acasă. Și-apoi te ridici.
Poate d’aia se și numește Înălțare.”
Mi se întâmplă des să trăiesc ce scriu, mai devreme sau mai târziu. Cuvintele (mele) chiar sunt o sursă inepuizabilă de magie. Ce pot să zic cu certitudine e că acel rock bottom de care mă temeam m-a propulsat în(spre) mine.
36 e vârsta la care m-am ridicat de la pământ și m-am apropiat mai mult de cer și cumva, mă întorc acolo în fiecare seară, să mai privesc și înăuntru, și în afară, să mai eliberez din doliul pe care nu mi-am permis să îl simt atâția ani, să mă încarc, să revin. Doliul meu e ca o caracatiță cosmică, se întinde grațios și cameleonic, se unduiește pe inelele lui Saturn, dansează cu umbra lui Jupiter și flirtează cu Venus. E caterincă doliul meu, dar nu vreau să îl păstrez. Iau ce are să îmi dea: claritate, drumul ăla anevoios de la furie la acceptare, de la “nu a fost” la “e ok că nu a fost, că uite acum cum e” și ajung ușor ușor la mBine.
36 e vârsta la care am simțit că am pierdut tot. Am trăit atâta durere, încât nu credeam că o să ies întreagă. Și tot atunci am înțeles că tot ce am crezut pierdut se întoarce înapoi la mine, sub o formă sau alta, la timpul lor, în ritmul lor.
Cele mai multe episoade în care mă priveam în oglindă și nu mă recunoșteam, tot atunci le-am avut. La fel și episoade în care mă priveam în oglindă și îmi plăcea atât de tare ce vedeam, încât am înțeles că iubirea de sine e un obiectiv spre care nu avem cum să tindem până nu bifăm “plăcutul de sine” întâi. Ca să îți placă de tine e nevoie să faci pace cu tot ce nu îți dă pace, ale tale sau ale altora, de la tine sau de la alții.
La 36 am găsit puterea să accept ce nu pot schimba și să dau voie oamenilor să fie cine sunt și să decid ce fac eu cu asta. Am găsit puterea de a-i privi pe ai mei cu atâta înțelegere, încât prin asta am ajuns să mă iert și pe mine. Pentru că, desigur, everything is connected.
Pentru mine, 36 a fost anul contrastelor: atât de jos am fost și-apoi atât de sus, încât am rămas cumva c-un colț de suflet agățat de cer. De acolo scriu acum, dintr-un loc de liniște căutată îndelung și găsită, după cel mai mare zbucium, pe o băncuță dintr-un colț exterior de biserică, cu ciripit de grauri-tenori pe fundal și vânt blajin de deschidere pe frunte, ca o mângâiere de Mamă Albă.
“In the end, we’re all just walking each other home”, zicea Ram Dass. Și, vai, câtă dreptate are! Am avut lângă mine oameni care m-au ținut de mână și care mi-au dat de la ei bucurie, sprijin, emoție, apropiere, căldură. Oameni care m-au ținut în brațe și pe brațe și pentru care mulțumesc în fiecare zi. Ce binecuvântare că a lăsat Dumnezeu pe pământ și oameni buni!
Din tot ce am trăit la 36, două mari lecții iau cu mine:
1. În cel mai adânc întuneric, când totul pare pierdut, lasă-te să cazi, dar nu renunța la tine. Niciodată. Căci din căderea aia se întâmplă Înălțarea.
2. Minunile există.
Rămas-bun, 36! Nu am avut învățător mai dedicat decât tine.
Bine ai venit, 37! Deja mă răsfeți și-mi place.
And the happiest of birthdays to you, kiddo, you God-blessed badass with a kind (and different) heart!