– Nu ești o luptătoare prea pricepută, spuse el și lăsă jos sabia, dezamăgit.
– Acum sunt poetă, Radu. Atelierul de lupte se deschide după ora 20.00, îi răspund și pun sabia mea lângă a lui.
– Dar dacă trebuie să lupți și în timpul zilei, ce faci?
– Avioane de hârtie, din hârtia pe care scriu, îi spun, și îi arăt unul.
– Și cum sunt alea arme?
Mă uit la el zâmbind ștrengărește.
– Arme adevărate, zic! Cum faci arme din avioanele de hârtie?
– Le suflu pe aripi praf magic de stele.
– Și cum funcționează asta? Mie trebuie să îmi explici!, strigă el bătând cu piciorul în podea.
– Când praful se îmbibă în hârtie și atinge cuvintele, versurile, avionul prinde puteri. Uite!
– Ce puteri?! Exclamă el cu gura rotunjită a un ”wow” din ăla, sincer, de copil care nu a învățat încă să mintă.
– Puterea de a inspira, de a da și a primi speranță, de a da încredere și puterea de reamintire.
Face ochii mari, inspiră adânc, deschide gura ca și cum ar vrea să spună ceva dar se oprește brusc chiar când primul cuvânt i-a țopăit energic pe buza de jos. E dezamăgit de răspuns. În căpșorul lui ceva nu se leagă. Ceva lipsește. Îi văd rotițele cum se învârt, încercând să pună cap la cap informațiile, însă e una, una numai, care stă. Aia una nu se mișcă, ceea ce îl face pe Radu să ridice genunchiul stâng la piept și să îl coboare pe pământ cu determinarea unui luptător care pleacă la lupte cu arme adevărate, nu avioane de hârtie.
– Nu înțeleg!
Îl iau în brațe, mă așez pe scaun și îl ridic pe genunchiul meu și îi pun capul pe umărul meu, cum ar proceda un bătrân înțelept cu nepotul care acum învață pentru prima dată să navigheze prin această lume cu toate stările ei amestecate ca o tocăniță nereușită.
– Luptele nu se duc doar cu arme, Radu. Poți lupta și cu altceva, atâta timp cât crezi în tine și în ceea ce folosești pentru luptă, chiar dacă nu folosești pistoale sau grenade. Poezia e un fel de armă, pentru că e făurită din cuvinte. E o armă care face bine. Nu atacă, nu se apără. Atinge prin fiecare cuvânt și, mai ales, prin alăturarea unora, ceva în interiorul oamenilor care a fost demult uitat, ignorat sau redus la tăcere, și-i dă viață. Și-atunci oamenii își amintesc cine sunt și de unde vin. Și uite-așa, cu câte un vers, cu câte-o rimă, faci lumea mai bună.
Își șterge lacrimile întinzându-și-le pe brațe mici și înroșite de soare, se scarpină la ochi apoi – pesemne că nu a fost prea plăcută pentru ei prima mișcare – și se ridică în vârful genunchiului meu, silabisind:
– Mie tot pistoalele îmi plac mai mult, mami. Vreau să am toate colecțiile din toată lumea ca să lupt cu inamicii.
Se uita lung la mine, cu ochii pe jumătate închiși, așteptând aprobare. Îi sărut fruntea pufoasă precum clătitele alea japoneze celebre și îi spun, mângâindu-l:
– Este ok, iubirea mea. Toți ne alegem luptele.
Nu știu dacă m-a auzit. A suspinat a bine și mi-a adormit în brațe. Iau avionul din mânuța lui stângă – strânsoarea încă nu se slăbise – și îl bag în buzunar. Mă ridic cu el în brațe, îl pun în pătuț, îi sting lumina. Îi place să îi las aprinsă lumina de veghe pe care o adoptase direct din Ikea când a văzut-o.
Scot avionul din buzunar, îi suflu praful de pe aripi, strănut o tură – am uitat că nu e ok să mă uit direct cum se stinge lumina în cămara cuvintelor de dedesubt – și îl pun la odihnit lângă alte arme – de hârtie și adevărate – în al treilea buzunar drept al sufletului. Mâine își va relua zborul.
Întorc capul și-l văd pe Radu cum doarme împăcat, liniștit, în siguranță. Cum să îi spun că mama lui a fost cea mai mare luptătoare a tuturor timpurilor vechi, și că doar poezia a îmblânzit-o?