M-am născut într-un oraș mic, plin de oameni cu ego-uri mari. Am fost învățată că ”iartă-mă” și ”îmi pare rău” se spun în șoaptă și o singură dată, pentru a nu părea slab. De mică am fost împotriva curentului, așa că, pentru mine, cuvintele astea au reprezentat întotdeauna o poartă către împăcare, comunicare, armonie. Așa că le-am oferit cu generozitate, uneori chiar și când nu își aveau rostul, și implicit, le-am căutat pe orice buze, în orice circumstanțe.
Cred în arta iertării. Dar nu cred în arta iertării la scară largă, cea de suprafață, cea de dragul unei culturi care îndeamnă la așa ceva. Cred că, pentru a ne reîntregi în urma unui eveniment care ne-a rănit, e important să iertăm fapta care ne-a rănit, persoana care a făcut-o, dar nu înainte de a ne ierta pe noi.
Cred în iertarea aia care vine cu bagaje. Iertarea aia care ne umple casa inimii de rămășițe, noroi și sânge, de ajungem să facem curățenie ani întregi. E un întreg proces pe care e nevoie să ni-l asumăm, asta dacă vrem să mergem mai departe fără a căra după noi niște resturi putrezite care doar ocupă spațiu prețios.
Dar ce e iertarea, de fapt? Pentru mine, iertarea e rezultatul unei curățenii generale, ca alea de dinainte de Sărbători, în care te bagi cu totul prin cele mai ascunse cotloane și uneori ștergi de două ori în același loc, doar ca să te asiguri că nu ți-a scăpat nimic – dacă sunteți născuți în ’80-’90, știți despre ce vorbesc. Iertarea înseamnă foraj, extracție, dezgolire, disecție, analiză, comparații, calcule matematice, socoteli emoționale, negare, procrastinare, vinovăție, furie, frică, tristețe, resemnare, acceptare, vindecare. În urma vindecării apare și iertarea. La mine cam așa funcționează.
Treaba asta cu iertarea e un job full-time. Te trezești a doua zi și continui de unde ai rămas. Din când în când mai greșești calculele și ești nevoit să o iei de la capăt. Dar fiecare clipă în care alegi să continui drumul într-acolo, este un succes mic care se adună când tragi linie, la final.
Dar ce nu e iertarea? Iertarea nu e o singură emoție, nu e o singură acțiune. Nu înseamnă să închizi ochii la ce ți s-a făcut, sau să minimizezi experiențele prin care ai fost nevoit să treci. Iertarea nu înseamnă să cauți scuze celor care te-au rănit și să aștepți să vină karma să facă treaba murdară. Iertarea nu e, însă, nici căutarea unor vinovați, nici arătatul cu degetul, nici răzbunare. Să ierți înseamnă să ajungi să înțelegi contextul holistic al experienței respective și să-ți fie totul atât de clar, încât data viitoare vei ști mai bine: să ai mai multă grijă de tine, să știi ce meriți, să pui limite sănătoase, să identifici oamenii toxici și să te îndepărtezi de ei cu compasiune atât pentru ei, cât și pentru tine.
De partea cealaltă a iertării e liniște. De partea cealaltă a iertării ești tu, o versiune mai evoluată, mai înțeleaptă, mai sănătoasă emoțional. Asta dacă ești dispus să mergi până la capăt cu un proces interior din care vei ieși șifonat, dar reîntregit.