Am crescut într-un orășel de munte în care aparențele au dominat întotdeauna. Probabil, ca în atâtea alte locuri, și acolo se construiau cu eforturi supraomenești atâtea ”cea mai bună mamă”, atâția ”cel mai bun tată”, atâția copii-genii și ascultători, cei mai cei și cele mai cele fii și fiice cu care orice părinte s-ar putea mândri. Atâta autenticitate s-a dus de râpă în viața fiecărui copil de la care existau așteptări imense și nerealiste, încât mi se pare nu doar nedrept, ci inuman pe alocuri.
10 pe linie, bună-purtare, supunere, așteptarea de a ieși în evidență nu prin propria unicitate, ci printr-un puțin peste normalul cu care era lumea obișnuită. Suficient de puțin peste, cât să faci un pas în față și să aibă lumea despre ce vorbi. Notele copilului nu erau niciodată meritul lui, ci al părinților. Succesul copilului nu era niciodată datorat efortului lui, ci eforturilor părinților. Clișeic, așa-i? Meritul copilului era doar de a fi construcția perfectă a așteptărilor unor părinți care, la vremea lor, nu s-au putut ridica la așteptările propriilor lor părinți și au transmis astfel, nevindecată, din generație în generație, povara subjugării propriului ”eu” cu scopul plierii pe un tipar anume.
Așa am crescut, o generație de confuzi împărțiți în două tabere: încrezuții și neîncrezătorii. Eu făcând parte din a doua categorie, desigur. Oricâte reușite aș fi avut, nu era niciodată suficient. Nu am putut atinge niciodată standardele celor cu care eram comparată constant, nu am fost suficient de, nu am fost suficientă. Încercând din ce în ce mai mult, temându-mă din ce în ce mai tare de orice eșec, am ajuns să mă îndoiesc de micile realizări sau succese, pe care nu le mai sărbătoream tocmai pentru nu reprezentau mare lucru pentru cei de la care așteptam, inconștient, aprobare si validare. Cum nimic nu era bine, repetându-mi-se că nu sunt în stare, nu pot, nu am ce îmi trebuie, am început să cred. Și mai rău decât atât, am început să mi le însușesc și să mă comport ca atare. Încrederea în mine, stima de sine – sub nivelul mării. De-a lungul vieții, am atras în jurul meu atâția oameni care mi-au spus că nu pot ceva anume, orice, încât am făcut din neputință și incapacitate un motto după care îmi ghidam viața, acțiunile, gândurile, relațiile. Oameni care mi-au spus că nu sunt suficient de, că nu merit, că sunt neînsemnată, pe toți i-am crezut.
Dar vine un moment în viața fiecăruia dintre noi când lucrurile iau o întorsătură neașteptată. Important e să ții ochii larg deschiși ca să vezi semnalul și să îți dai voie să crezi că se poate și altfel. Vine un moment în care ajungi să te vezi așa cum ești tu, dincolo de ce ți s-a spus că ești sau nu. Un moment în care ai șansa să alegi dacă îi crezi pe ceilalți sau te crezi pe tine. Să te crezi pe tine = să crezi sclipirea aia din interiorul tău cel mai adânc, să o lași să iasă la suprafață, să o conștientizezi, să o vezi, să accepți că da, e a ta și a fost dintotdeauna – doar că alții au acoperit-o cu zgomote fără sens și tu erai prea mic(ă) să îi oprești.
Vine un moment în care îți dai seama, privind în urmă și analizând, că nu ai nicio vină pentru cum ți-au dictat alții să fii, într-o vreme în care tu nu aveai altă opțiune decât să te încrezi în ei.
Vine un moment în viața ta în care îți ești tu ție dator să crezi în tine și să lași zgomotele deoparte. Ele vor continua să vină spre tine, tu fă ce îți dictează sufletul și lasă zgomotele să treacă pe lângă tine. Nu sunt ale tale, oricum. Sunt ale lor, ale celor care le aruncă spre tine crezând că așa le va fi lor mai ușor cu propria povară.
Așa și în viața mea, a venit un moment în care mi-am dat seama că sunt de ajuns, sunt autentică, merit, sunt smart și capabilă și mult mai mult decât atât, sunt într-un proces constant de dezvoltare – și asta nu pentru că mi-ar lipsi ceva, nu, ci pentru că e atâta potențial în interiorul meu, încât îmi doresc și mi-am propus să îl scot la iveală, să strălucească și să strălucesc și eu odată cu el. Pentru că cred în mine, pentru că merit.