– Am uitat cum se traieste, i-am spus, incurcandu-ma in impletirea sireturilor. Ma priveste surazand, de parca i-ar fi venit greu sa ma creada.
– Tu?, ma intreaba, confirmandu-mi gandul.
– Da, eu, i-am spus, si ma ridic gafaind. Am stat atat de mult blocata in frici, ca au trecut anii pe langa mine ca berzele alea de la casa 21 spre tarile calde cand a exagerat vantul cu zelul in septembrie vreo doua zile.
– Pai si ce-i de facut?, ma intreaba.
– Pai eu’s victima si tot de la mine vrei solutii?, ma rastesc usor la el.
Ma priveste contrariat. Stie ca nu support cuvantul « victima ». Mai des ma vezi ducand gunoiul decat mentionand cuvantul asta, iar aia chiar nu suport!
– Pai e vorba de viata ta! Daca pe a ta ai uitat cum sa o traiesti, nu tot tu ar trebui sa schimbi ceva?
Da, logica lui e buna. Dar cum sa ii explic eu lui ca zilele in care decid sa fac o schimbare sunt ca trasul cu arcul : oricat de mult ma concentrez pe tinta, nu nimeresc?
– Ba da, ar trebui sa schimb. Si da, viata mea o traiesc, pe-a cui altcuiva? Nici pe-a mea nu mai stiu sa o traiesc, cum as putea sa o traiesc pe-a alteia ?, rad eu a plans mai mult.
– Chiar te simti o victima?
Il fixez cu privirea. De ce insista pe tema asta, cand stie ca nu imi place?
– A deciziilor mele mai mult; am rabufnit, oftand mai lung decat fluierul mecanicului cand pleaca trenul din gara.
– Ce ai schimba, daca ai putea?
– M-as naste din parinti care ma doresc, i-am spus fara sa stau pe ganduri. Care ma vor, care ma vor fata, care ma vor indiferent cat de smart sau pretty as fi sau nu. Care nu imi cer mai mult decat pot sa ofer si decat ma invata sa ofer, dar mai ales care nu isi cauta sensul vietii in mine. Ca nu il am eu pe al lor. Nu stiu daca-l am nici pe al meu…
– Putin lucru, imi spune razand.
Aprob din cap, mutand privirea spre pixul pe care il manevra nervos dintr-o mana intr-alta.
– Dar ceva ce tine de tine, de puterea ta, ce ai schimba?
– …
– Ceva ce depinde de tine.
Mi-a dat fatala cu intrebarea asta. Aia e, Delule, imi zic; ai intrat in hora, acum joaca.
– M-as creste mai pe nesimtite.
– Cum adica?
– Adica n-as mai pune toate tampeniile la suflet. As filtra lucrurile si as intelege mai de timpuriu ca faptele celorlalti vorbesc despre ei, si nu despre mine. As pune limite sanatoase mai des, fara sa ma gandesc ca poate supar pe cineva. As intelege ca pot sa traiesc mai usor daca supar pe cineva decat daca ma supar pe mine. Ca vezi tu, cu mine traiesc toata viata. Ceilalti mai vin, mai pleaca. Mai pleaca…, ii spun si aproape ca lacrimez.
Il vad emotionat si devine inconfortabil pentru mine. E suficient ca trebuie sa stau cu emotiile mele, nu pot sa stau si cu ale lui.
– Le-as pune pe fund, in schimb, tampeniile alea. Ar creste brusc si bombat si le-as arata celorlalti unde sa ma pupe de fiecare data cand imi incalca granitele.
Am ras copios, amandoi. El crede ca am glumit, probabil. Eu vorbeam insa serios. Mi-ar placea un fund mai bombat si un suflet mai putin alterat de rabufnirile emotionale ale unor oameni prea constienti de mine, dar prea putin constienti de sine.