Pana azi am crezut ca te-as fi putut salva si n-au trecut decat 25 de ani. Cu glasul meu de copil, cu insistente, rugi, tertipuri specifice varstei, lacrimi, santaj emotional; cuvinte – doar cuvinte, atat; lacrimi, puterea mintii, o armata de ingeri, Dumnezeu si tot Universul, un asteroid, oceane rasturnate, luna pe pamant, ochii mei goi, adevarul, orice minciuna, o noua viata.
Dar azi am realizat ca nimic de-al meu, pamantesc sau nepamantesc, nu te-ar fi putut aduce inapoi, pentru ca nimic nu te-ar fi facut sa iti doresti sa mai traiesti dupa toate vietile nenorocite pe care le traisei in una singura, de una singura, pana la 23 de ani.
___
Dintre noi doua, tu ai fost cea desteapta. Eu doar am visat sa iti calc pe urme. Dintre noi doua, eu am fost cea rebela. Nu am stiut cum e sa ma supun nici cand ingenuncheam supusa ca sa supravietuiesc. Dintre noi doua, eu am fost cea frumoasa. Uneori ma privesc in oglinda si te regasesc prin cate-o grimasa, cate-un suras, cate-o privire profunda – atat cat din tine imi mai e cunoscut – si mi te vad frumoasa. Vesnic frumoasa.
Dintre noi doua, tu ai spus rar spre deloc ”nu”. Doar tie nu ti-ai spus ”da” nici in ultimele momente, cand te-au resuscitat de 3 ori, 75 de minute, iar tu tot spuneai ”nu” vietii.
Dintre noi doua, tu ai cunoscut mai mult ”acasa”. Eu m-am rupt la timp ca sa supravietuiesc, si si-asa a fost prea mult pentru mine, de m-am rupt si eu cand m-am rupt de acolo si m-am trezit cioburi la capul patului meu cu luminite, intr-un gol pe care sunt sigura ca l-ai simtit si tu cu putin timp inainte sa decizi ca nu mai vrei nimic. Doar ca eu m-am avut pe mine in golul ala; tu te pierdusei in cautarea linistii pe care nici tu, nici eu nu am avut-o acolo niciodata.
Dintre noi doua, eu m-am revoltat impotriva lui Dumnezeu. Tu te-ai dus la El, chemata sau nu, si jucati Scrabble pe culori si modele de aripi. I-am reprosat ca nu mi-a ascultat rugile, ca nu mi-a acceptat oferta, ca am negociat in gol; ca i-am promis nenumarate, doar sa ramai.
Dintre noi doua, pe mine m-am invinovatit mai mult pentru plecarea ta. Ca nu te-am oprit, ca nu te-am facut sa simti ca esti iubita indiferent de context, ca te suparam cu toate tampeniile mele copilaresti. Ca nu ti-am cerut iertare la timp. Ca ti-am cerut abia dupa ce n-ai mai fost, iar, in lipsa unui destinatar, cuvintele mele s-au intors la mine ca bumeranguri, lovindu-ma nemilos peste obraji.
___
Mi-a ramas pierderea ta infipta in inima ca un molar stricat pana la nerv, care putrezeste orice simtire si zvacneste dureros la fiecare bataie a inimii.
Ca o palpaire care nici nu razbeste la lumina, nici nu se stinge complet; o asteptare continua, infinita si cangrenoasa a unor raspunsuri care nu or sa vina niciodata si cu lipsa carora se pare ca nu pot sa fac pace.
Ca un brad de Craciun dezgolit de ornamente, care cheleste zi de zi, ale carui ace cad intepator pe muschiul inimii mele care a ales la un moment dat sa cedeze, doar ca sa te urmeze. E ceva in mine care si-a dorit mult mai mult sa traiasca, insa. Asa ca iata-ma aici, cocolosita intr-un colt de canapea, scriind despre tine, in loc sa vorbim la aceeasi masa limba nemuririi.
Ca un televizor nefunctional vesnic pornit, cu ecran plin de purici, fara sunet: nu se aude, dar tocmai mutenia aia e dureroasa.
Ca o mana intinsa cu tot cu brat, fara suport, intr-o zi geroasa de ianuarie, pe o strada pe care nu trece nimeni niciodata.
Ca o pierdere de sine si de tot, pe care nu o pot plange, urla, ignora sau indeparta in vreun fel, dar cu care si pe care trebuie sa o traiesc intr-un mod stangaci, invalid, pana la ultima bataie de gene.
Asa se simte – inca – lipsa ta.