“Suferi de inimă frântă”, mi-au zis
am râs cu horcăieli
“sună a titlu de manea”, le-am zis
nu au râs,
mi-au arătat o poză
Știți vazele alea care se crapă pe alocuri
fără să își piardă esența sau forma
dar suficient cât să nu mai fie la fel
niciodată?
Așa arăta inima mea,
ca o adunătură de șanțuri
cu direcții nedefinite
modelate stângaci de o daltă rebelă
și desprinsă de mâner
Bucăți înstrăinate de surorile lor
atârnând stingher în derivă
lipite cu “va fi bine într-o zi“
toate astea într-un roz murdar
ca nuanța aia care îmi plăcea mie
și nu știam de unde
De la inimă mi se trage
rozul
și sfârșitul
și începutul
