[a SE arăta, verb reflexiv (= a se manifesta)]

Aseară am fost la teatru
nu ca să văd o piesă, ci ca să învăț să mă joc
și amuzant e că am început cu jocuri, 
iar primul a fost 
să mergem în ritm alert, haotic,
timp în care să privim înăuntru

Brațele-mi deveneau grele,
respirația sacadată
obosisem de cât încercasem 
să trag cu ochiul înăuntru
îmi transpiraseră palmele, pleoapele, gâtul,
și-atunci mi-am dat seama
că înăuntrul ăla al meu în care 
mă tot uitam eu după mine
era de fapt doar o carcasă
și d’aia nu mă găseam
pentru că, ce-i drept, 
de când a murit sor-mea, 
m-am închis atât de bine pe dinăuntru
încât nimeni, nici măcar eu însămi, 
nu a mai aruncat vreun ochi acolo 
încă de pe atunci
- și n-au trecut decât vreo 26 de ani -

Ieri am fost la teatru
nu ca să văd o piesă, 
ci ca să-nvăț să joc fiu cu mine, în mine
chiar și atunci când sunt la mile distanță
de tot ce îmi e cunoscut și familiar,
să nu rătăcesc,
ci să mă întorc înăuntru,
dar înăuntrul ăla pe bune,
acolo unde’s ușile ferecate
cu zăvoare de toate soiurile
pentru că nu mi-am mai dat voie
să iubesc cu adevărat 
de când am iubit și am fost dez-golită
de tot ce avusesem mai drag 
când eram doar o copilă

Și pentru că pe soră-mea 
o iubisem ca pe mine însămi,
când ea n-a mai fost 
n-am mai fost nici eu pentru mine
și deci nu m-am mai văzut, iubit;
și-atunci cum pot aștepta să mă iubească 
Altcineva
cineva care nu mă vede
nu pentru că nu vrea, nu pentru că nu poate,
ci pentru că nu mă arăt,
ca să nu fiu iubită,
ca să nu fiu rănită,
pentru că cele două sunt aidoma
în mintea și inima Deliei de 10 ani?

Ieri am fost la teatru
nu ca să văd o piesă, 
ci ca să-nvăț să joc
și pentru o secundă, 
în timp ce mergeam haotic,
cu brațele grele și pleoapele transpirate
m-am zărit cu coada ochiului
ducând ușor mâna la zăvoare
numărând încuietorile,
măsurând eforturile,
calculând riscurile,
închizând ochii,
respirând adânc
și trăgând de un zăvor 
ca de un bandaj lipicios de pe o rană

Ieri am fost la teatru
nu ca să văd o piesă, 
ci ca să-nvăț să joc
și pentru o secundă,
cât s-a auzit clicul zăvorului,
am simțit că există o speranță
să-nvăț să (mă) joc, dar mai ales,
să-nvăț să mă arăt,
și să mă văd
- și poate nu în ordinea asta -