“Întoarce-te la tine, Delia”, îmi spun
când mă doare ceva și
mă pierd în durere până uit de mine
așa cum am uitat cine sunt și de unde vin
că d’aia nu-mi mai aduc aminte
ce mi-am promis când am venit aici,
de la durerile care s-au aciuat
pe mine, strat cu strat,
până când ceea ce e în mine mai adevărat
nu a mai putut vedea lumina zilei
A rămas înrădăcinat în niște cratere absurde,
a zgâriat apocaliptic suprafața cu unghiile,
răcnind din oase după cer,
ca un muribund după aer,
a rămas acolo nemișcat în mare parte
să-și păstreze energia pentru când o fi să iasă
la lumină
Din când în când mai șoptește
și-i mai aud glasul în miez de noapte
când îmi cântă în urechi liniștea -
de când m-am împrietenit cu ea
parcă dorm mai bine
și-aud mai bine
și văd mai bine
ce îmi e prielnic și ce nu
“Întoarce-te la tine, Delia”,
îmi tot spune vocea aia din adâncul meu
“nu poți schimba oamenii nici când te rănesc
nici când se scuză
dar te poți schimba pe tine
să fii mai des a ta decât a altora
care nu știu ce să facă cu tine
pentru că nu s-au avut pe sine
niciodată”
La fel ca mine, de altfel
eu, care încă bâjbâi pe drumul spre mine
Mâine mă duc iar la teatru
nu ca să văd o piesă,
ci ca să-nvăț să joc
să mai fac un pas spre mine
când merg cu spatele, cu ochii închiși
sau când râd cu gura până la urechi
Mâine mă duc iar la teatru
nu ca să văd o piesă,
ci ca să-nvăț să joc
și-n timp ce-nvăț să fiu
să-mi spun iar că
“am un sentiment ciudat în mine,
dacă așa se simte să fiu pe calea mea
se simte bine.”