La teatru învăț să fac pace cu moartea
cu moartea din mine
și din tot ce ne înconjoară:
timp, natură, visuri,
toate vii și moarte toate
dedesubt
că poate tocmai moartea asta
ne dă viață
când învățăm să o primim
ca pe un dat și-un început
La teatru prind curaj
să mă predau
să am încredere în mine
și în ce e să fie,
că ce e să fie sigur e
cum e mai bine pentru mine
deși nu pare
de fapt, așa e pentru toți:
cădem în câte-un vis urât
doar ca să ne trezim în bine
La teatru învăț să merg cu ochii închiși
să mă las ghidată
și să ascult
să mă concentrez pe vocea aia
doar pe aia care îmi vorbește mie
și mă îndrumă chiar și
în mijlocul haosului
La teatru învăț să mă văd
și am făcut din asta un obiectiv
chiar și atunci când merg cu ochii închiși
și mâinile curioase și deschizătoare de drumuri
privesc în mine
uneori cu coada ochiului
alteori, când sunt mai curajoasă,
bag capul pe ușă să mă văd
în întregimea care nu se simte ca un întreg
ci ca un fost-întreg-acum-răsfirat-în-cele-4-zări
din care tot încerc să mă adun
La teatru învăț răbdarea
să aștept să-mi vină rândul
să aștept în liniște
să tac
să ascult
să las golul să fie
să-i dau voie să mă înghită
ca o leoaică înfometată
și-apoi să răsar când îmi vine vremea
ca o lalea întârziată
care înflorește diferit
în ritmul ei, în felul ei
în colțul ei de verde
La teatru învăț să cânt
nu cu vocea, cu inima:
la pasul 7, cel mai rapid,
o aud cum bate râzând
în timp ce îi spun în gând
că e frumoasă și curajoasă
și-mi dă câte un zvâc-semn
că m-a auzit
La teatru învăț să caut
acolo unde este loc de căutări
și unde au sens
învăț să găsesc ce am de găsit pentru mine
să simt, să las să iasă la suprafață
tot ce a stat
demult uitat
în colțul meu de verde-uscat
Învăț să primesc complimente
și să mă văd prin ochii celor care
mă oglindesc și mă-nconjoară
Ce noroc că pe lângă toate celelalte
ne-a trimis Dumnezeu pe pământ
și oameni buni
La teatru învăț curajul
nu să lupt, ci să fac pace
cu tot ce a fost cândva să fie
ca să-l pot lua, frământa, orna
și transforma în bucurie