E greu să le vorbești oamenilor despre pierderi
fără să se inunde sufletul de zumzetul vidului
Să le vorbești despre cum e să fie bine
e și mai greu
vezi tu, nu suntem obișnuiți cu binele
și se pare că nici cu răul,
doar ne mințim că suntem,
că știm la ce să ne așteptăm,
că suntem precauți,
că ne pregătim;
răul când vine nu anunță
și ne lovește fix în fărâma aia de speranță
pe care o nutrește ADN-ul nostru
că dacă n-am spera câtuși de puțin la bine
n-am mai fi aici
Trăim de când ne știm așa suspendați
între ce se poate întâmpla rău
și ce se poate întâmpla bine
și jonglăm cu ele cum jonglăm
cu alegerile sau lipsa lor
pentru că vezi tu
oricare ar fi alegerea sau ne-alegerea,
va fi ori bine, ori rău
și cumva ne e frică de amândouă,
așa că ne înfuriem sau ne rugăm
sau ambele împreună,
pentru că ambele există în noi
și-n jurul nostru,
că nu e nimic pe lumea asta
să nu fie atins de bine sau de rău,
de amândouă deopotrivă
simultan și irevocabil
de ajunge să fie ca în povestea aia cu
”câștigă lupul pe care îl hrănești”
Ce zic eu e că poate ajută uneori
doar să ieșim din cap
și să ne vârâm curiozitatea
în piept acolo, la cutiuța muzicală
și să ascultăm ce ne cântă,
căci ăla e adevărul nostru adevărat;
l-am luat cu noi când am venit aici
și-ar trebui să ne ghideze,
doar că în mijlocul zumzetului pierderilor
și-al vacarmului din jur
nu reușim să-l auzim
Și adevărul ăsta al nostru,
al fiecăruia,
e cântecel de vindecare a lumii
pentru că, vezi tu,
dacă ne vindecăm (pe) noi înșine
ceilalți ne urmează și fapta și cuvântul
și uite-așa se vindecă pământul