[;]

Cred c-aș începe cu ”salut”. 

Îmi place mult formula asta de la o vreme. 

Apoi aș ezita puțin, neștiind dacă să-ți sar în brațe sau să aștept să faci tu primul pas.

Dar te-aș privi cu ochii mari, flămânzi, doritori să-și ia revanșa pentru toți anii ăștia în care nu te-au putut vedea.

Aș face un pas spre tine și-aș zâmbi în colțul drept al gurii, ștrengărește, așa cum făceam când eram mică și-ți ascundeam cosmeticele, îți amintești?

Cât te admiram și cât de greu îmi era să exprim asta! Mi-a fost mai ușor atunci să-mi exteriorizez furia pentru faptul că erai preferata mamei și aveați secretele voastre în care eu nu aveam loc; până la urmă erau 13 ani diferență între noi. Am înțeles asta târziu. Nu ai mai fost aici să-ți spun 🙂

Nici atunci nu știam ce e răbdarea, nici azi nu am descoperit-o pe deplin, așa că așteptarea ar fi scurtă. Dacă nu ai reacționa tu, probabil că (sigur) te-aș întreba eu dacă te pot îmbrățișa. Te-aș cuprinde cu brațele tremurânde, orfane de tine atâția ani, și ți-aș dansa cu degetele pe omoplați, că acolo, între ei, se găsește și se simte esența umană. Și te-aș simți vie în buricele degetelor, și-aș închide ochii și-aș inspira adânc, ca de fiecare dată când ating ceva ce vreau să-mi rămână în amintirea cărnii și dincolo de ea. Aș suspina de două ori – mă știi doar, plâng și dacă te uiți la mine – și te-aș ține așa în brațe până ar deveni cringe și mi-ai cere să îți dau drumul.

Am râde amândouă și-apoi ți-aș propune să facem clătite cu brânză și cu carne la cuptor – încă le simt gustul, deși de la tine încoace nu am găsit pe nimeni care să știe să le facă. 

M-aș strădui să îmi amintesc ceva ce îți place, dar aș fail-ui grav. Îmi aduc aminte forma unghiilor, ochii, părul, mersul, râsul, trusa de cosmetice, parfumul 🙂 Dar nu și ceva ce îți plăcea, în afară de Celine Dion, iarna, Crăciunul, Francis Cabrel, L’air du temps, Chanel no 5, costumele și limba franceză. 

Ți-aș povesti despre mine și ai râde de toate dudele pe care le-am făcut și încă le fac și mi-ai spune: ”tot copil ai rămas”, iar eu ți-aș răspunde: ”și foarte bine, că prea e plină lumea asta de adulți care au uitat să trăiască”. Ai da din cap afirmativ și m-ai întreba despre ai noștri. Te-ar întrista să știi că dinamica lor nu s-a schimbat, nici după atâția ani. Nu, ei nu s-au mai ridicat după plecarea ta. Au rămas acolo jos, îngenunchiați în fața mormântului tău din ființa lor, retrăind pierderea ta pe repeat. Și da, cel mai greu le e de Sărbători. 

Știi că încă trăiești pe buzele lor? Acolo n-ai murit niciodată. Știi că mama încă mă compară cu tine? Chiar și după atâția ani. Așa că nevoia de a fi cea mai bună, de a demonstra, teama că nu sunt de ajuns, mi-au guvernat alegerile și m-au făcut să închid ochii în fața bucuriilor vieții și să le transform pe toate în competiții. Nu cu alții. Nici măcar cu mine însămi. Ci cu tine. Iar tu nici măcar nu mai erai aici. 

Ce ți-ar plăcea la ei, sunt sigură, e că au învățat să spună ”te iubesc”. Și-mi spun des. Dacă se și simte așa, asta e altă poveste. Dar pentru ei e un progres care mă bucură fantastic. Sunt sigură că și pe tine. 

M-ai întreba care e cea mai frumoasă amintire pe care o am cu tine și ți-aș spune că toate Crăciunurile petrecute împreună, la un loc. 

Te-aș întreba același lucru și mi-ai spune că cea mai frumoasă și tristă totodată este venirea mea pe lume. Și-aș înțelege. Mi-ai fost și soră și părinte cât mi-ai fost, iar după ce nu mi-ai mai fost, am făcut eu adăpost din lipsa ta. Lipsa ta a trezit în mine spiritul creației, iar azi îți scriu – cred – ultima scrisoare.

Acum ascult Francis Cabrel și am o poză cu noi în bibliotecă. Așa am început să scriu in the first place, îți amintești? Am scris despre tine în timp ce priveam o poză de-a ta care mi s-a părut întotdeauna că nu îți face dreptate, și ascultam la walkmanul tău cu căștile rupte și lipite conștiincios cu scoci, ce să vezi, tot Cabrel. 

M-am îndrăgostit de franceză și de muzică datorită ție, așa cred. Urechile mele, simțurile mele tresar toate când aud sau pronunț cuvinte în franceză; e ca și cum limba asta mă aduce la viață.

Au apărut mulți cântăreți francezi care ți-ar plăcea, sunt convinsă. Louane, Illiona, Emma Peters, Oscar Anton. Louane e pe stilul tău și-al lui Cabrel: boemă, dulce, armonioasă, tristă și, clar, simte totul tare intens. La asta ne asemănăm, se pare.

Cred că asta e ultima oară când îți scriu. Nu că n-aș mai vrea, ci nu cred să mai am nevoie. Mi-am găsit cumva, se pare, liniștea aia care-mi lipsea când îți scriam. Încă mi-e dor de tine; nu cred că va trece vreodată dorul ăsta, e din’ăla încăpățânat, ca un pensionar a cărui singură ocupație e să fie prezent acolo la datorie pentru ceilalți, ascuns în colțurile inimii, dar zgomotos când le e lumea mai dragă. Există de dinainte să ne naștem noi și va continua să existe mult după ce ultimul vers va fi vreodată scris pe lumea asta. Că dorul ăsta e o stea, și ăsta e rolul lui aici: să dea tonul întoarcerilor spre sine – ale omului, ale vântului, ale vieții.

Știi, cred că în sfârșit învăț ce înseamnă să “let go”. Să accept ce a fost și ce e. Când mi-o ia pieptul la goană după gândurile alea vechi pe care le cunoști deja, e ceva în mine, acolo între omoplați, care mă oprește, ca o atingere blândă pe umărul drept și-un ritm de respirație calmă, cu pauză de gândire, dar turbo la simțire 🙂

Cred că e, deci, ultima oară când îți scriu. Și deși sună counterintuitive, pentru mine ăsta este un început. Cumva cred că și pentru tine, oriunde ai fi. 

Acum simt să sărbătoresc ”noi-ul” pe care l-am creat în acei 10 ani din care nu îmi amintesc prea multe, ce-i drept, dar ceva de dincolo de mine își amintește tot. Simt să sărbătoresc dorul pe care ți-l port și, deși sună ciudat, lipsa ta, care m-a condus aici, în punctul în care sunt astăzi – nu știu dacă mai aproape de mine sau de cer; sau poate e totuna 🙂

Cred că e ultima oară când îți scriu pentru că e ceva în mine care vrea să-ți dea drumul, să treacă peste după ce a trecut prin, să renunțe la ceea ce și-a jucat deja rolul. Cred că am repetat atât de mult ultimele replici din piesa aia de teatru încât chiar am ajuns să pot să renunț la oameni și la lucruri, și totul a început într-o zi de ”mâine, la răsărit”.

Îți mulțumesc pentru că mi-ai fost și pentru că de la un punct încolo ai decis să nu-mi mai fii, iar asta m-a adus în clipa în care eu am ales să îmi fiu, și restul nu mai contează. 

It was nice while it lasted și azi sunt grateful pentru asta. Să-ți fie bine, să zbori cu încredere oriunde te poartă ”curenții cerului”. 

Love you forever, sis. 

Iar azi, iubirea asta e cu bucurie.