Uneori e nevoie să mai zăbovești puțin în întuneric, să te scarpini la ochi până te ustură genele și se desprind ca dorințele neîmplinite, și să-ți faci curaj să te mobilizezi spre ceea ce pare a fi lumină, dar ți-e greu să crezi că și e.
Uneori, când stai prea mult în întuneric, pierzi capacitatea de a vedea în afara lui și, apoi, ușor-ușor, credința… că mai e ceva în afara lui. Și începe să doară, te simți singur, abandonat, pedepsit. Te întrebi de ce tu, de ce ție. Și vine un moment când, după toate luptele care se dau înăuntrul tău, după ce vezi cu ochii minții și ai sufletului toate lucrurile – pe care le-ai făcut greșit, pe care le-ai fi putut face mai bine – care ar putea fi cauza pedepsei tale de acum, te lași să cazi. Obosești. Nu mai poți lupta, nu mai ai energie. Vrei, îți dorești, dar nu te mai ajută nici corpul, nici sufletul, nici speranța. Și te lași, te resemnezi cu gândul că gata, asta a fost. Până aici.
Și aștepți să se termine. Închizi ochii și aștepți sfârșitul ăla, cel de la capătul luptei. Îl aștepți să vină încet, nedureros – că la cât a durut până acum, ce ar putea să mai doară? Nu mai are ce.
Și după ce te resemnezi, te pregătești, respiri… atunci se întâmplă. Ceva te trage din străfunduri. Îți pompează pieptul. Îți tresare inima, ca și cum abia acum cunoaște, pentru prima dată, viața. Ca și cum să ajungi pe fundul prăpastiei e ceea ce aprinde lumina din tine. Ca și cum între omoplați ai avut ascuns, dintotdeauna, un fitil cu senzori de adâncime, care se aprinde singur când ajungi la capăt. Că întunericul ăla cu care te tot lupți, pe care îl renegi, e al tău… să îl accepți, să îl vezi, să îl atingi, să îi permiți să fie.
Și când te oprești din luptă, atunci se întâmplă. Atunci îți trece firul vieții prin fața ochilor, ca și cum ai muri. Și-apoi ceva – tot din tine – te ridică. Ceva ce ai ignorat, ceva ce ai redus la tăcere. Ceva ce a fost acolo tot timpul, dar nu l-ai văzut, pentru că aveai mâinile ocupate cu săbii, urechile pline de zgomotul propriilor urlete de luptă, ochii ațintiți spre exterior. Și când ai atins capătul, n-ai mai avut unde să fugi. Te-ai atins. Te-ai văzut. Te-ai ajuns. Te-ai primit acasă. Și-apoi te ridici.
Poate d’aia se și numește Înălțare.